Blogul lui Grim_Cris

Sau cum să-ţi recapeţi contul Google Adsense, dacă acesta ţi-a fost închis.

Pentru că văd tot mai mulţi oameni care se plâng că după ce ajung la o anumită sumă Google le închide contul Adsense, m-am gândit să vă povestesc păţania mea. Poate vă va ajuta cândva (nu neapărat când vine vorba de Google şi Adsense)

Eram undeva prin 2007 sau 2008. Munceam din greu la un site şi nu numai. Câştigam 1-2$ pe zi cu minunatul Google Adsense. Am avut vreo două zile în care am câştigat chiar 4$ şi ţin minte că am băut pentru asta, dar deja deviem de la subiect. Încet şi sigur, mă apropiam de 100$. Deja mă supranumeam „ţestoasa” pornind de la ideea că mergeam foarte încet (totuşi, trebuie să remarcaţi că nu stăteam pe loc).

În cele din urmă, a venit ziua. Am făcut 100$ şi eram nerăbdător să-i ridic. Era jumătatea lunii (staţi să mă uit la istoricul plăţilor) iulie, deci mai aveam destul timp să urc mai sus de 100. Într-o zi, când să intru să văd ce mai face prăfuitul meu cont de ţestoasă, mi-a apărut un mesaj care spunea că banii mei s-au dus dracului. Cu alte cuvinte, mi se aducea la cunoştinţă faptul că minunatul meu cont tocmai a fost închis şi că voi primi informaţiile referitoare la motivele închiderii prin mail.

Fiind sigur pe stricteţea cu care am respectat termenii şi condiţiile, m-am pus pe aşteptat. Aşteaptă Grim o zi, aşteaptă două, aşteaptă cinci, aşteaptă nouă, nimic. Ce se gândeşte el (şi aici începe tutorialul propriu-zis)? Să le trimită mail şi să-i întrebe care-i faza. Caut eu de nebun o modalitate de contact cu domnii de la Google (de fapt, n-am căutat, că-mi erau furnizate informaţiile de contact în mesajul care-mi zicea că am contul închis, dar voiam să fie mai palpitant), compun un mail frumos şi îl trimit.

I-am întrebat de ce am contul închis, dar în mai mult de cinci cuvinte. Mai exact, vreo 3 rânduri. Am aşteptat răspuns vreo săptămână. Când am văzut că nu vine, m-am gândit că ar fi bine să mă enervez. Am intrat iar să văd dacă îmi merge contul, ca să mă pot enerva ca lumea. Surpriză: mergea!

Nu le-am mai trimis mail de mulţumire (că le mulţumisem anticipat la sfârşitul primului mail), dar m-am bucurat aşa .. în sinea mea. Până la urmă s-au făcut 119$, pe care i-am ridicat şi i-am cheltuit.

În concluzie, când simţi că eşti neîndreptăţiţ, strigă! Dacă nu vei spune nimic, n-ai cum să rezolvi problema. Cel puţin, chiar dacă rămâi cu buza umflată, ştii că ai încercat.

Trecând peste teama detaliată aici de Makavelis, voiam să mai aduc în discuţie încă o dilemă: când o să am un copil, fie el băiat sau fată, şi mă întreabă săracu’ cum a apărut pe lume, ce-i răspund?

Faza cu „te-a adus barza” nu ştiu cât de mult merge. Dacă se gândeşte el, singurel, în momentele lui de emotivitate că, de fapt, am miţit, iar cea care l-a adus a fost o cioară urâtă? O să aibă săracul copil impresia că se va transforma în cioară când se va face mare, iar când va vedea o pasăre de-asta neagră va crede că au venit să-l ia înapoi. Şi cum îl mai scot eu pe bietul copil în parc la plimbare dacă lui îi e frică de ciori? Sau, când vede o barză, dacă începe să spună: „Tati, uite-o pe mami cum zboara”? Eu cum am să reacţionez?

Opţiunea cu „mami şi tati se iubeau foarte mult şi pentru că se iubeau, repet, mult-mult-mult de tot, s-au rugat la Doamne-Doamne să le dăruiască un copil” începe destul de bine, dar de aici ce-i mai zic? Îi spun că „Doamne-Doamne a ascultat rugăciunile şi, nouă luni mai târziu de la trimitere, Doamne-Doamne a dat un răspuns, iar răspunsul ai fost tu”? O să mă întrebe cum l-a trimis pe el Dumnezeu şi nu prea cred că pot să-i spun că l-a trimis prin mail sau prin SMS, nici că l-am găsit într-o dimineaţă în pat sau că l-am cules de la spital după ce m-a sunat o doamnă cu ochelari să-mi spună că pot să vin să-l iau acasă.

Personal, nu-mi amintesc nici în ruptul capului ce mi-au spus ai mei când i-am întrebat cum apar copiii. Nici nu reţin să-i fi întrebat vreodată, dar asta e deja altă poveste.

Observ foarte mulţi oameni cu blog (e mult spus bloggeri) care se mândresc cu zeci de comentarii la articole, deşi scrierile lor lasă de dorit. Numărăm, numărăm, dar la calitate nu ne gândim?

„Ce face ăla mă? E blogger? Tu nu vezi câte comentarii are la articole? Eu am de 3 ori mai multe decât el.” Pe bune? Chiar crezi că numărul comentariilor este atât de important? Pot sa am 100 de comentarii la un articol, iar în toate dintre ele să vorbesc cu un singur ins, să ajungem la offtopic, să trecem peste el, iar din offtopic-ul offtopic-ului să-mi dau şi eu seama că deja e prea mult şi să pun „STOP”! Bine, am un articol cu 100 de comentarii, not a big deal.

Totodată, pot avea un articol cu 10 comentarii, în care oamenii au scris adevărate opinii, cu argumente şi toate cele. Le-am răspuns şi lor, dar fără offtopic. În locul tău, ar trebui să mă mândresc cu articolul cu 100 de comentarii, nu? Pentru că ce e mult e mai bun decât ce e puţin.

Din păcate, nu întotdeauna mai mult înseamnă mai bun. Calitativ, cele 10 de comentarii sunt mult mai bune decât celelalte 100. Dar eu, pentru că sunt şmecher, am şi articole cu 100 de comentarii, deci is mai tare ca altu’, care are numai articole de 10.

Din punctul meu de vedere, e mult mai important ca toţi comentatorii mei să aibă o opinie argumentată decât să scrie o simplă frază gen „ai dreptate”. Prefer să rămân la 10 comentarii de calitate mereu, decât să mă mândresc cu 100 de „bravo, îmi place cum ai scris”.

Consider că majoritatea (reţineţi, majoritatea, nu toţi) comentatorilor mei au ceva materie cenuşie şi folosesc formularul de comentarii mai mult decât pentru promovarea personală. Deci mă consider mai bun decât alţii, chiar dacă ei au sute de comentarii, iar eu doar câteva.

Era primăvară. Începusem deja al doilea semestru de şcoală. S-a întâmplat acum câţiva ani. Eram, dacă nu mă înşel, prin clasa a VI-a sau a VII-a.

Mergând la şcoală, am găsit pe jos un portofel. Avea nişte bani în el, buletin, carnet de conducere şi, dacă mai ţin bine minte, un card.

Întârziam. Plecasem mai târziu de acasă. Cu toate astea m-am gândit că aş putea ajuta un om, deci m-am dus cu el la poliţie. Sediul poliţiei, în Focşani, era în apropierea drumului meu spre şcoală, deci nu ocoleam foarte mult. Un nene gras, cu mustaţă, aşezat pe un scaun îşi stergea cu o batistă transpiraţia de pe frunte.

- Bună ziua!
- Bună, copile. Ce s-a întâmplat?

Nu vă mai spun cât m-am supărat pentru că mi-a zis „copile”. Eram adolescent de-acum, nu?

- Am găsit un portofel şi m-am gândit să-l aduc aici, ştiţi dumneavoastră ce să faceţi cu el.
- Arată-l, spune
- Uitaţi!

Îl ia, îl scanează din priviri fără să-l deschidă, după care îl aruncă într-un sertar.

- Asta-i tot? zic
- Da, asta-i tot. Sperăm să vină cineva să-l ridice. Dacă nu, asta e.

Am plecat la şcoală pentruc că, repet, eram grăbit. Totuşi, am rămas de-atunci cu un fix. Dacă alăuia nu-i trecea prin gând să meargă la poliţie să întrebe de portofel? Avea buletinul în el, deci îl putea găsi poliţia foarte uşor. Îl puteau suna să-l anunţe că i-a fost găsit portofelul şi treaba era rezolvată.

Poliţistul a tratat cazul cu o indiferenţă jegoasă. Mă întreb dacă aşa se procedează şi acum, adică atunci când pierzi ceva important, să rămână ascuns în sertar până când te gândeşti tu că l-ai putea găsi la poliţie.

Totuşi, dacă eu luam banii şi duceam portofelul gol? Pe poliţist nici măcar acest aspect nu l-a interesat.

Creaţie realizată de Designerul. Mulţumiri, zic!

Am schimbat programele până am ajuns la Realitatea TV. Era vorba despre oamenii revoltaţi pe câinii vagabonzi care mişună pe străzile şi prin parcurile din Bucureşti (şi nu numai).

În timp ce unii susţineau că trebuie ca aceştia să dispară, o domnişoară blondă susţinea că ei trebuie sterilizaţi. Pentru că nu o dată mi s-a întâmplat să alerg şi să încep să fiu fugărit de câini, pot spune că am trăit discuţia ca şi cum aş fi fost acolo. Mă manifestam, deja, grotesc, asemeni oamenilor cu puţin alcool în creier care se uită la un meci de fotbal important într-o seară de vară.

Simţeam pe pielea mea fiecare prostie pe care o spuneau ăia, ca şi cum ar fi ratat cineva faza meciului. Eram nervos şi îmi venea să merg peste ei şi să le arat cum se joacă. Blonda aia spunea că dacă sunt sterilizaţi, nu mai trebuie să ne mai facem griji din cauza câinilor de pe străzi, spunea că îi recunoaştem după eticheta care le este aplicată în ureche şi că, dacă deţinem câini, e bine de ştiut că stelirizarea se face gratis.

Acum o întreb eu pe dominşoara asta înţepată: Bre’, sterilizarea face câinele inofensiv? Dacă îl sterilizează crezi matale că ăsta nu mai muşcă? Crezi că nu mai sare pe mine când alerg pe lângă el pentru că îi atârnă de ureche o chestie galbenă? Crezi că nu mai moare ţara de foame dacă sterilizăm câinii (bine, recunosc, aici am exagerat puţin)?

Mă tot gândesc de câteva zile că fiecare om are un talent pe care nu l-a descoperit încă. În viziunea mea, toţi ar trebui să ne găsim, mai devreme sau mai târziu, atracţia faţă de ceva nebăgat în seamă toată viaţa, sau ceva de care nu ne-am lovit niciodată, dar care ar putea însemna mult pentru viitorul nostru. Îmi imaginez că şi eu am un asemenea talent. Vreau să găsesc ceva ce-mi place şi la care aş putea excela, dar despre care să nu fi aflat nimic până acum.

Sunt în perioada de teste. Încerc să fac o grămadă de chestii, să citesc tot felul de articole, tot felul de critici şi aşa mai departe. Studiez tot felul de activităţi şi încerc să fac şi eu lucruri cărora nu le-am dat importanţă până acum. Vreau să văd dacă mă atrage ceva din toate astea.

Zilele trecute am descoperit că filozofia nu e chiar atât de rea pe cât o credeam eu, dar încă e prea grea pentru unul ca mine. Rabd, nu-i problemă, învăţ treptat. Tot zilele trecute mi-am dat seama că mă plictisesc repede de unele lucruri care mi se păreau foarte tari altădată. Dar pentru asta e perioada de teste, nu?

Totodată mă gândesc şi că mă zbat degeaba. Deobicei talentele astea ascunse ţi le descoperi dintr-o prostie, în niciun caz căutând unul fără oprire. Totuşi, încă mi se pare intersantă căutarea asta, când mă voi plictisi de ea mă voi opri pur şi simplu.

Apropo, tu te-ai gândit vreodată că ai putea să-ţi descoperi un talent aşa, deodată? Sau cumva ai descoperit unul deja?

Totul a început de la twitt-ul Alinei care întreba dacă este adevărată ideea conform căreia bărbaţii au un safety device care le interzice să recunoască atunci când greşesc.

De aici s-a declanşat o întreagă discuţie pe tema „de ce nu recunoaştem când greşim?” pe care m-am gândit că e mai bine s-o detaliez aici.

Bărbaţii, adică noi ăştia, suntem, marea noastră majoritate, nişte orgolioşi fără pereche. Pentru unii dintre noi e mai greu să spui „scuză-mă! Recunosc, am greşit” decât „te iubesc”. Ni se pare total anapoda să ne recunoaştem greşeala, deşi suntem conştienţi de ea.

De cele mai multe ori (aici vorbesc despre mine) încercăm să deviem de la subiect, ori cu gândul că respectiva a înţeles că ne recunoaştem greşeala, ori mergând pe ideea că a uitat, deci nu mai contează. Mai sunt cazuri în care ocolesc răspunsul strict dar mă întrept spre unul secundar, astfel încât o fac pe cea care îl aşteaptă să deducă faptul că sunt deacord cu ea. Adică, nu spun că am greşit, ci spun într-un fel mai ocolit că ea are dreptate, dar nici ideea mea nu e chiar rea.

Nu e niciun fel de safety device, niciun fel de pact făcut la naştere şi nu este nici măcar un subiect pe care să-l discutăm la întâlnirile noastre „ca între băieţi”. E pur şi simplu un fenomen … inexplicabil.

Dacă ţi s-ar oferi 1000$ pe care să-i poţi folosi numai pentru promovare, dar să-i poţi băga pe toţi într-un singur tip de promovare, care ar fi acesta?

Ai plăti Google Adwords? Ai cumpăra link-uri şi bannere? Ai apela la articole plătite? Care e metoda la care ai apela?

Saptamana trecuta, Piatra Neamt a organizat Festivalul International de Matematica si Informatica cu ocazia zilelelor Liceului de Informatica din acelasi oras. Festivalul a avut loc pe parcursul a 5 zile, incheindu-se cu premierea tuturor categoriilor sambata dimineata.

Multumita lui Grim veti citi in urmatoarele minute cateva randuri despre acest concurs la care am luat si eu parte. Pot spune ca acest eveniment a reprezentatt inca un exemplu bun dat de romani. Nu voi intelege niciodata cum un oras indrazneste sa tina un eveniment national sau international in conditiile in care a avut loc cel de la Piatra Neamt. Cazarea a fost oarecum ok pentru ca am avut noroc sa nimerim intr-o camera de fete, dar si aceasta avea urme de talpi pe pereti la inaltimi destul de mari. Mancarea a fost ca in aproape toate locurile din tara: putina si rea. Dupa fiecare masa eram nevoiti sa cautam suplimente sau sa folosim cuvantul Mall in exces.

Totul a pus capac la prezentare. In afara faptului ca pana in momentul in care a avut loc premierea sectiunii de algoritmica duceam o batalie crancena intre somn si realitate, de cele mai multe ori primul adversar iesind biruitor in batalii, am fost stupefiati si de modul cum au fost date premiile.

Unul dintre prietenii din apropierea mea a avut inspiratia de a numara cate premii se dau la cei din Piatra Neamt.A fost o alegere demna de tot respectul.

Prima sectiune premiata a fost Matematica. Proba individuala a prins cativa din afara judetului, cei veniti de la Kiev au luat cateva premii (mentiuni si parca un premiu 2-3), insa jumatate de ora pe putin au tinut sa dea premiile celor din Piatra Neamt. Cred ca “Piatra Neamt” ar fi intrat in Top 5 hashtaguri Twitter daca ar fi facut cineva un live tweeting de acolo.

Urmatoarea sectiune a fost cea de proiecte. In afara de faptul ca am aflat prea tarziu ca as fi putut participa atat la algoritmica cat si la proiecte web/soft la acelasi eveniment, unul dintre profesorii mei a facut o afirmatie inteligenta “Stai linistit, Andrei. Mai mult de locul 2 nu ai fi luat”. Premiul I l-a primit un echipaj din Piatra Neamt. Premiul II s-a dat unui personaj care plecase mai devreme. Ce m-a surprins este faptul ca personajul absent a fost laudat 5 minute spre deosebire de cel de pe pozitia I care nu a fost nici macar mentionat ca avand un proiect demn de acea pozitie. Nu mai spun de faptul ca cel de pe prima pozitie e un echipaj anonim la concursurile puternice din tara.

Ultima sectiune premiata a fost Algoritmica (proba de programare individuala la fata locului). Problemele au fost ok si au avut un nivel de dificultate destul de ridicat cat sa-i puna pe ganduri pe toti. Aici s-a vazut adevarata valoare a orasului Piatra Neamt. Nu cred ca au fost mai mult de 5 persoane la toate clasele care sa fi luat mentiuni/premii.

In total, prietenul meu a numarat 100 de premii date liceelor din Piatra Neamt si s-a oprit (numarul concurentilor situandu-se undeva la valoarea de 200).

Ati putea spune ca eu comentez din opinia unui frustrat care nu a luat nimic si nu e multumit de nimic din acest motiv. Nu e adevarat, la sectiunea la care am participat am luat premiul III.

Articol scris de Andrei Avadanei.