Blogul lui GrimCris

De ţigări la bucată poate aţi mai auzit, de bomboane la bucată la fel, de gume Orbit nici nu mai zic, dar scobitori la bucată oare găsim la magazin?

Bine, ştiu că există scobitori din alea ambalate, numai câte una, dar nu ştiu dacă se găsesc şi la magazin şi, mai ales, dacă se pot cumpăra la bucată.

Întreb asta pentru că azi am văzut doi şmecheraşi din ăştia care au adoptat stilul Jay-Z (altfel spus, stilul scobitoare). Mergeau legănat pe trotuar ca cu o privire de „băă, tu nu te uiţi la tine? Pieri din faţa mea!” şi cu un sincron inimaginabil. Mutau scobitoarea din stânga în dreapta în acelaşi timp şi, în plus, făceau paşii la fel. Vorbeau cu un accent uşor ţigănesc şi greţos.

Scobitoarea nu ştiu ce caută în gura ta când mergi pe stradă. Nici nu ştiu dacă te ajută la ceva sau dacă impresionezi pe vreo unu cu chestia aia printre dinţi, cert este că, din punctul meu de vedere, mai bine erai un gay cu acadea în gură decât aşa. Şi, deşi ştiu că pe lângă Guţă mai asculţi şi Chris Brown sau alţii ca el, trebuie totuşi să te gândeşti că nu faci nimic altceva decât să fii bombardat cu priviri gen: „Uite, mă, ce prost e ăsta”, în timp ce tu crezi că mă uit la tine admirativ.

Dacă aveţi experienţă în domeniu, vă rog să mă lămuriţi şi pe mine în legătură cu ceva: Oamenii de genul ăsta umblă cu o cutie de scobitori după ei? Cumpără la bucată?

P.S.: Oare există scobitori aromate? Dacă da, cam cât de des se schimbă scobitoarea?

Fac ce fac şi iar ajung la TV. Sau nu, nu la TV, ci la media în general. Dacă nu v-aţi gândit deja, ar trebui să începeţi să aveţi impresia că am ceva împotriva tuturor. Nu ştiu cum fac, dar multe nu-mi convin în lumea asta, de parcă le-aş face eu.

Astăzi vorbim despre morţi. Cam dur, ştiu. Astăzi vorbim despre familiile indoliate. Ei, parcă e altceva acum, nu?

Nu ştiu voi, dar eu am avut de foarte multe ori nenorocul să dau peste ştiri în care decedatul a fost singurul copil al familiei X (asta fără să mă uit la ştirile de la ora 5, că şi dimineaţă tot porcării se dau, uneori). Jurnalista, văzând despre ce e vorba, încearcă să te convingă pe tine faptul că durerea doamnei X se datorează strict numărului de copii pe care-i are, în niciun caz faptului că el e mort, ci doar pentru că era singur la părinţi.

Şi dacă eşti prea greu de cap ca să te prinzi, te trezeşti la sfârşit cu o frază din aia gen: „Era singurul lor copil, băiat dorit, nici n-au apucat să-l vadă mire”.

Femeia lui Dumnezeu, dacă tanti aia (doamna X) mai avea un plod, crezi că începea să urle de bucurie? O mai fi având ea acasă încă unul, dar dragostea de mamă este împărţită în mod egal amândurora, sau câţi or fi. N-ai cum să spui că dacă familia e mai numeroasă, durerea e mai mică. Ce treabă are un lucru cu celălalt? E o pierdere, fie că familia are 3 membri, fie că are 10, tot mort e, nu? Atunci de ce ne îndobitociţi cu texte de genul ăsta? Mai bine opriţi reportajul brusc, sau cu nişte filmări, decât să încheiaţi aşa.

P.S.: Nu cred că atunci când pierzi pe cineva drag (gen propriul tău copil) poţi spune că durerea e mai mare sau mai mică mergând pe principiul: „mai am unu’ acasă”.

Iniţial, l-am plătit pe Ovidiu să mă voteze la RoBlogFest, după care să scrie despre mine şi să spună că sunt pe val. Ca să fiu sincer, i-am scris eu chiar fiecare literă care trebuia să apară în dreptul categoriei „Blog sub 18 ani”. În cele din urmă, mi-a adus 39 de vizitatori.

Mi-am zis că nu este de-ajuns. I-am plătit lui Andrei Măguleanu tot articolul ăsta. La început făcea nazuri, pentru că nu voia să-l scrie, dar am crescut din preţ până când l-am convins. Mi-a adus 13 vizitatori.

Apoi, m-am plătit singur să mă votez şi să le recomand altora alegerile făcute. Mi-am adus 9 vizitatori.

Văzând că sunt mari şanse să pierd şi, în plus, n-au venit destui vizitatori pe blogul meu, am zis să fac o investiţie babană, că şi-aşa altceva mai bun n-aveam de făcut. L-am rugat pe Makavelis să scrie despre mine şi participarea mea la Roblogfest, promiţându-i că-i plătesc locul în blogroll-ul lui Zoso pentru încă o lună. Mi-a zis că ar fi mai bine să-i dau banii direct lui, că-l plăteşte el pe Zoso. Mi-a adus 59 de vizitatori până în momentul de faţă.

Banii au fost investiţi cu grijă şi au meritat. Acum să vedem şi rezultatul la Roblogfest.

P.S.: Tu, ăla de mi-ai trimis mail să mă acuzi că i-am plătit pe cei trei să scrie dspre mine şi să mă voteze, aveai dreptate frate. Unde încape atâta genialitate în capul ăla?

Nu cred că este printre voi vreo persoană care să nu se fi jucat singură niciodată. Şi nu e vorba de jocuri pe calculator, ci mai degrabă cele gen şah, table, monopoly sau cărţi. Adică jocuri care, în mod normal, se joacă în doi, dar tu, din pură plictiseală, te trezeşti că te joci singur.

Eu nu pot s-o fac. Nu ştiu cum, dar nu pot, pur şi simplu. Sau dacă o fac, nu joc niciodată cinstit. Mă mint singur şi mă comport ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fiind în ambele tabere, îmi permit să fac în aşa fel încât o mână s-o trişeze pe cealaltă, sau albele să bată negrele, pentru că cele din urmă au făcut nişte mutări necalculate. Bine, calculate erau, dar în aşa fel încât să poată pierde.

Fără să vreau, mă gândesc de la început cine trebuie să câştige, iar până la sfârşit, de cele mai multe ori, nu mi se mai schimbă gândurile. Astfel, jocul nu numai că nu-mi dă bătăi de cap, dar nu este amuzant deloc. De aceea, atunci când sunt atât de plictisit încât să trebuiască să mă joc singur, prefer să mă joc pe telefon sau, dacă duc lipsă, să stau pur şi simplu degeaba.

Voi vă jucaţi singuri? Reuşiţi să fiţi cinstiţi?

Încep să cred că era TV-urilor se va sfârşi înaintea erei ziarelor printate. Şi vina este tot a online-ului. Dacă ziarelor printate o să le ia ceva până se vor muta în totalitate în online, posturile TV nu pot trăi fără asta. Şi când spun mutat în online, mă refer atât la un conţinut text care, in cazul televiziunilor, trebuie generat, cât şi la emisiuni şi reportaje înregistrate sau live broadcasting. TV-ul, în mare parte, a făcut mutarea asta deja. Site-urile ziarelor online, o parte din ele, afişează doar câteva dintre articolele ziarului, ca să îl facă pe cititor să cumpere şi ediţia printată.

Susţinându-mi ideea, pun pariu că 90% dintre cei care citesc asta au uitat complet de TV, mutându-se în online. Televizorul de-acasă e prăfuit, iar telecomanda ai impresia că ai pierdut-o pe undeva. Oricum, deja crezi că bateriile s-au consumat, deci n-are rost s-o mai cauţi. Când vrei să auzi o ştire, intri pe site-ul televiziunii respective. Când vrei să vezi un film, rezolvi problema tot online, oricum ce dă la TV e depăşit.

Motivul pentru care titlul acela este acolo n-are legătură cu faptul că nu mă uit la TV, ci mai degrabă cu modul în care am acces la informaţie aici, în online. Rândurile de mai sus au fost doar un fel de introducere pentru ceea ce va urma.

Prefer ştirile online în locul celor de la TV pentru că aici îmi pot selecta informaţia cum vreau eu. Dacă la TV habar n-am ce titlu va apărea pe ecran peste 5 minute, aici pot să mă uit printre articole cum vreau eu pentru că, întorcându-ne la rândurile de mai sus, televiziunile, în online, sunt obligate să-şi creeze şi conţinut text.

Iar dacă la TV mă apucă toţi dracii uitându-mă la morţi şi nămeţi până la o ştire bună, aici pot să apăs pe butonul care mă trimite la următorul articol şi gata. Sau pot, şi mai simplu, să intru direct pe articolul care mă interesează, ghidându-mă după titlu.

Din acest punct de vedere poate şi ziarele au un plus în faţa televiziunilor. Dacă un articol din ziar ţi se pare neinteresant, poţi trece la următorul, pe când, în cazul ştirilor de la TV, trebuie să aştepţi să se termine reportajul.

Voi cum urmăriţi ştirile?

Cu toţii ştim (şi e observabil în tutorialele de promovare online care sunt la modă acum) că Twitter este unul dintre site-urile care poate reprezenta o sursă relativ sigură de vizitatori.

Mi-am făcut şi eu cont pe Twitter, dar asta cu foarte mult timp în urmă. Iniţial, singurele mele twitt-uri însemnau titlul si link-ul spre fiecare articol de-al meu. Aveam vreo 10 followeri, eu urmărind numai vreo 5.

Pe vremea aia, timp de vreo 4-5 luni, un singur vizitator îmi venise pe blog. Şi ăla, probabil, venise din greşeală. Sau, dacă nu mă înşel, eram chiar eu.

La un moment dat am început să socializez, pentru că Twitter, prin definiţie, este reţea de socializare. Dezactivasem chestia aia care îmi trimitea automat articolele pe Twitter şi începusem să mi le trimit singur, adăugând completările de rigoare. Pe lângă asta, am început să urmăresc persoanele pe care le mai cunoşteam eu aşa … de prin online. Adică bloggeri pe care îi mai citeam din când în când. Ţinând-o tot aşa, numărul de followeri mi-a crescut şi, o dată cu el, numărul de vizitatori care îmi veneau de pe Twitter.

Dacă iniţial contul meu fusese făcut pentru promovare personală, se pare că a devenit un lucru de care, acum cel puţin, mă simt dependent. În primul rând pentru că în fiecare pauză, la şcoală, trebuie să scriu sau citesc pe Twitter, de pe telefon, şi în al doilea rând pentru că mi-am luat un telefon nou numai pentru că are Wireless şi pot instalat pe el un client decent de Twitter.

Deşi scopul meu nu este să trimit toată ziua link-uri spre blogul meu, Twitter a ajuns unul dintre primii mei refereri. Adică în topul site-urilor care îmi aduc vizitatori, Twitter e acolo, sus.

Ce rost are articolul meu? Tu, ca blogger nou care aleargă după promovare, trebuie să înţelegi că o reţea socială ca Twitter nu-ţi aduce vizitatori doar făcându-ţi cont. Trebuie să interacţionezi cu lumea şi să ai o anumită influenţă asupra lor, ca să aibă încredere în link-urile pe care le trimiţi. În plus, trebuie să faci toate astea numai după ce i-ai convins că merită să-ţi dea follow.

P.S.: Degeaba urmăreşti tu 1000 de oameni, dacă nu scrii ceva interesant care să-i facă şi pe ei să te urmărească pe tine.

Deţin un site unde, cu ajutorul unui progrămel, generez nişte coduri pe care dacă le scrii pe telefon, acesta este, ca prin minune, decodat.

Bineînţeles, telefoanele astea mai noi şi mai inteligente nu pot fi păcălite cu nişte coduri simple, dar site-ul încă merge pentru că aparatele ca Nokia 1600 sau, eu ştiu, Nokia 5230 pot scăpa de restricţionări fără nicio problemă.

Deşi am câteva reclame Adsense pe-acolo, nu cer bani pentru ceea ce fac. Ajut oamenii pentru că vreau, iar un sincer „mulţumesc” face mai mult decât toţi banii la un loc (pe plan sentimental, vreau să spun).

Şi cum unii români nu ştiu să fie recunoscători pentru un lucru nici măcar atunci când acesta vine gratis, apar discuţii gen: „Aceste coduri sunt fake, mi-au spus că telefonul meu nu poate fi decodat.”

Ca să nu mă enervez degeaba, le spun tuturor să verifice forumul şi să vadă că unora chiar le-au fost decodate telefoanele, atât că le ei s-a întâmplat să nu meargă. Dacă nu investesc nimic în asta, e şi normal ca serviciile să nu fie îmbunătăţite, nu?

Dacă atunci când e gratis ies atâtea vorbe, oare dacă ceream bani pentru activitatea pe care o desfăşuram, cum ar fi reacţionat cei cărora nu le-au putut fi decodate telefoanele?

P.S.: Ţin să menţionez că dacă acele coduri nu au mers, asta nu înseamnă că tocmai ţi-am stricat telefonul. Totul e ok acolo, atât că, fiind softul mai nou, este mai bine protejat, deci nu poate fi păcălit.

Dacă vezi articolul ăsta înseamnă că-ţi pierzi nopţile aiurea pe internet. Sau, dacă nu, înseamnă că te trezeşti dimineaţă atât de devreme încât eşti printre primii care-l citeşte. Şi dacă nici aşa n-am nimerit-o, îţi urez oricum lectură plăcută.

Probabil ai observat undeva în dreapta o imagine care te îndeamnă să mă votezi şi al cărei link te duce undeva unde chiar o poţi face. Ca să vă explic, m-am înscris şi eu la RoBlogFest, loc unde pot câştiga numai cu ajutorul vostru.

Rapid, RoBlogFest-ul ăsta e cel mai mare concurs dedicat blogging-ului de la noi din ţară, de-aia m-am înscris. Dacă anul trecut am neglijat foarte mult concursul (oricum, fiind la început, habar n-aveam cum stă treaba), anul ăsta m-am gândit serios la a face ceva ca lumea din înscrierea asta.

Apelez la bunăvoinţa voastră pentru a mă vota. Ştiu, ca să mă votezi trebuie să-ţi faci cont, dar răpeşte-ţi două minute din viaţă pentru mine, am să-ţi rămân recunoscător.

Printre altele, e bine de ştiut că m-am înscris la categoriile „Blog sub 18 ani ” şi la „Cel mai popular blog”. La cea din urmă m-am înscris mai mult degeaba, că acolo e bătaie mare, iar şansele de reuşită sunt infime. Totuşi, nici la „Blog sub 18 ani ” nu pot spune că e foarte simplu, dar e altceva.

Dacă aţi înţeles mesajul meu şi doriţi să mă ajutaţi, creaţi-vă un cont şi votaţi-mă dând click pe bannerul cu roz din dreapta.

Mulţumesc!

P.S.: Prima perioadă de voting se încheie săptămâna viitoare, pe 18 martie.

Am cugetat puţin la ideea asta conform căreia ziarele scrise vor fi nişte chestii de domeniul trecutului cândva, asta pentru că vine din urmă online-ul, care rupe şi sfărâmă tot.

E discuţie lungă pe tema asta cu: „Vor mai fi sau nu vor mai fi ziare tipărite”. Personal, cred că vor mai fi cel puţin 100 de ani, dar să ne întoarcem la treburile noastre.

A observat cineva până acum că ziarele, în general vorbind, fie ele în varianta online sau offline, nu au o categorie dedicată internetului? Ele ştiu că depind de online în mare parte, dar parcă nu fac altceva decât să-l refuze.

Bine, nu spun că ziarele sunt rupte de tot de online, dar în loc să scrie articole cu referire la internet numai la ocazii speciale, de ce nu scriu asta, nu în fiecare zi, dar măcar o dată la câteva zile. Cum sportul şi politica sunt subiecte dezbătute în fiecare număr al fiecărui ziar, de ce n-ar putea şi online-ul să aibă o rubrică acolo?

Şi dacă îmi spuneţi că n-au despre ce să scrie când vine vorba de online, înseamnă că ştiţi doar să staţi pe messenger, Hi5 şi, eventual, pe blogul meu. Online-ul e vast, e mai mare decât toate ziarele la un loc, dar ăştia par să-l ocolească.

Poate îmi explică şi mie cineva de ce se întâmplă chestia asta.

P.S.: Să nu-mi spuneţi că online-ul nu trezeşte interes cititorului. Eu nu am pretenţia să scrie în ziar cum se codează o thema WordPress, dar măcar să aibă o rubrică de ştiri din online. Poate din cauza ziarelor oamenii care deabia descoperă online-ul vor înţelege şi articolul ăsta.

Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar mă ocup de tehnoredactarea unui ziar cu scop caritabil. Este o idee pornită de undeva din inima liceului meu şi continuată în acelaşi loc.

Căutând nişte imagini pentru numărul din luna martie, am dat peste setul de wallpapere oferit de Asaftei Dragos. După ce i-am cerut permisiunea pentru a-i folosi una dintre imagini în ziar, m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-i şi trimit ziarul. Că na, wallpaperul şi numele lui apar fix pe prima pagină.

Aşadar, astăzi am fost la poştă să-i trimit minunea la care am lucrat eu luna asta. Undeva lângă ghişeu, un anunţ mi-a atras atenţia în mod special:
(more…)